27.11.2019 – EFECTELE CONCORDATULUI CU VATICANUL (1927)

Efectele semnării acestui act diplomatic nu au întârziat să apară. Astfel, din punctul de vedere al situaţiei religioase, Concordatul sustrage cultul catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-i asigură o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte, raportul dintre el şi Stat reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratează pe picior de egalitate[1].

De asemenea, Concordatul stipulează, în mai multe articole, că eventualele relaţii viitoare, cu caracter excepţional, dintre Vatican şi Statul român se vor stabili pe calea unor acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, va permite catolicismului să-şi continue şi în cadrul noului stat român unificat la 1918, activitatea prozelitistă şi va încălca principiul egalităţii de drepturi pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica faţă de toţi cetăţenii săi[2].

Constituţia din 1923 acorda, într-adevăr, Bisericii Ortodoxe Române calita­tea de „Biserică dominantă”, dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea ierarhilor ortodocşi îi cereau Statului nu privilegii în raport cu celelalte culte, ci doar egali­tate de drepturi. Sintagma de „Biserică dominantă” avea un înţeles nu atât juridic-administrativ, cât istoric-moral, în sensul că Ortodoxia e majoritară în România şi, printr-o lungă tradiţie, mult mai apropiată de viaţa şi interesele poporului român.

În dezbaterile din Senat asupra Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan cerea, de pildă, în numele episcopatului ortodox, numai aplicarea principiului pro­porţionalităţii în fixarea scaunelor episcopale, ca expresie a principiului „egalei protecţiuni a cultelor religioase”, enunţat în Constituţie.

Într-adevăr, în 1927, Biserica Ortodoxă Română avea 18 eparhii la 12 mili­oane de credincioşi. Pentru cei 2 milioane şi jumătate de credincioşi ai ei, Biserica Catolică trebuia să aibă, proporţional, 4 eparhii; Concordatul însă îi oferă nu mai puţin de 11 eparhii. Aceeaşi disproporţie se observă şi în fixarea numărului de canonici (consilieri) şi protopopi.

Cultul greco-catolic alcătuia, după aceeaşi Constituţie, o Biserică „naţiona­lă”, pe temeiul faptului că, spre deosebire de cel romano-catolic, componenţa sa era, cu foarte rare excepţii, românească. Prin articolul II din Concordat, Vaticanul sustrage şi cultul greco-catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-l însumea­ză în „Religia Catolică Apostolică Română” (art. I), transformându-l într-un „rit” al acesteia, alături de cel latin şi de cel armean.

Între cele două războaie mondiale, principala armă pe care Vaticanul a utilizat-o pentru întărirea influenţei sale şi urmărirea ţelurilor ce-şi propunea, a fost încheierea de concordate, convenţiuni speciale cu caracter internaţional pe care Roma le utilizează încă de la începutul sec. al XX-lea (în 1922, se încheie un concordat cu Letonia; în 1925, cu Polonia; în 1927, cu Lituania)[3].

Situaţia de instabilitate politică internă, în care se găsea în mod firesc România după Primul război mondial oferea condiţii prielnice pentru acţiunile Vaticanului pe teritoriul ei. De aceea încă 1919, Vaticanul a trimis la Bucureşti pe cardinalul francez Dubois, care, ca oaspete al regelui Ferdinand, a tratat şi a pus la cale două lovituri papale:

–   stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi România,

  • încheierea unui concordat între Vatican şi România[4].

Astfel, folosind situaţia politică nestatornică din România şi speculând sensibilitatea religioasă a regelui Ferdinand, Vaticanul a izbutit ca după 8 ani de uneltiri să încheie Concordatul pe care-l dorea.

Guvernul Averescu (sub presiunea păturii conducătoare de atunci) a încheiat Concordatul cu Scaunul Papal în anul 1927. Era un act fără nici o bază constituţională. Constituţia din 1923, oricât de larg ar fi interpretată, nu-l poate justifica. Un simulacru de legalitate i s-a dat Concordatului prin art. 7 din Legea pentru regimul general al cultelor din 1928. În 1929, Iuliu Maniu a ratificat Concordatul[5].

Statutul Bisericii Catolice era reglementat de Concordatul din 10 mai 1927, care recunoştea separaţia dintre Biserică şi Stat.

Ca o altă mreajă papală toarsă din firul Concordatului român, a urmat încheierea la 1932, a unui „acord” între România şi Vatican sub pretextul interpretării art. 9 din Concordat. De fapt însă, acest acord a fost conceput şi aplicat ca un nou Concordat, având de astă dată ca obiect numai pe catolicii de rit latin din Transilvania, adică pe catolicii maghiari.

Prin ambele înţelegeri încheiate cu România, Vaticanul îşi asigurase un larg câmp de acţiune precum şi mijloacele necesare, atât în scop de prozelitism cât şi în vederea altor uneltiri împotriva României şi a vecinilor săi[6].

Prejudiciile, pagubele şi suferinţele pricinuite Statului şi poporului român prin încheierea Concordatului cu Vaticanul şi prin aplicarea lui sunt numeroase.

Prin încheierea Concordatului din 1927, ratificat în 1929, cât şi prin încheierea Acordului din 1932, au fost încălcate legile de stat ale României şi drepturile poporului român.

Astfel, urmărind în primul rând să-i asigure Bisericii catolice o cât mai largă bază economică în România, Vaticanul a avut în vedere acest lucru şi cu ocazia încheierii în mod anticonstituţional a Concordatului, prin al cărui text se încalcă suveranitatea şi interesele statului român.

Prin Concordatul cu Vaticanul, s-au călcat dispoziţiile exprese ale Constituţiei Române din 1923, care prevăd un tratament egal şi nu privilegiat, pentru toate cultele din ţară, şi care nu permit dependenţa nici unui cult din ţară de vreo autoritate bisericească din afara graniţelor. Totuşi, ca prin Concordat să i se poată acorda cultului catolic acest privilegiu şi altele, s-a introdus în Legea Cultelor din 1928, art. 7, un aliniat prin care se dădea posibilitatea acordării acestui privilegiu şi a altora legate de el, pe seama cultului catolic[7].

O altă consecinţă priveşte pe românii greco-catolici. În Concordat, Biserica Greco-Catolică nu mai este un cult de sine stătător. Ea nu mai este Biserică de rit oriental, unită cu Biserica Romei, ci este pur şi simplu, un rit al Bisericii Catolice în general.

Prin nenumăratele intervenţii ofensatoare la adresa Statului Român, Nunţiatura papală din Bucureşti, s-a amestecat în treburile interne ale statului Român, de asemenea şi ierarhia catolică a făcut la fel, trecând dincolo de drepturile sale, aşa încât, prin atitudinea lor, reprezentanţii Papei din România s-au erijat în cenzori ai suveranităţii statului Român[8].

Denunţarea Concordatului s-a luat prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, şi publicat în Monitorul Oficial nr. 164 din 19 iulie 1948. Şcolile catolice au fost preluate de stat, preoţii catolici au fost înlăturaţi şi arestaţi. Un decret datat 18 septembrie 1948, a redus numărul scaunelor episcopale romano-catolice de la şase la două. Cei doi episcopi rămaşi în funcţiune au fost şi ei arestaţi la 20 şi 26 iunie 1946. O încercare a guvernului de a înlocui ierarhia catolică existentă cu una ataşată lui a întâmpinat însă o violentă reacţie din partea Vaticanului. Biserica Romano-Catolică a rămas de atunci într-o stare de totală opoziţie faţă de regim.

Prin abrogarea Concordatului se face dreptate celorlalte culte religioase, anulându-se privilegiile deosebite obţinute de cultul catolic. Prin aceeaşi abrogare, se eliberează Statul Român de o situaţie jignitoare pentru el şi pentru suveranitatea lui; i se dă posibilitatea acestui Stat să reintre în posesia unor bunuri care trebuie să-i aparţină de drept şi de fapt şi să înlătură primejdia unei agenturi de propagandă şi educaţie împotriva intereselor politice, economice şi culturale.

Pentru greco-catolici abrogarea Concordatului înseamnă eliberarea de teama faţă de Scaunul papal, pe care Concordatul le-a cultivat-o, dându-le astfel putinţa să se sustragă de pe panta unei tot mai mari depărtări de Biserica Ortodoxă[9].

[1] Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. III, ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R., București,  1992, p. 464.

[2] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928 – ediție electronică, p. 110.

[3] Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949, p. 11.

[4] Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)–  Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Editura Polsib, Sibiu, 1993, p. 21.

[5] Stanciu  Stoian, Cultele religioase în R.P.R., p. 23.

[6] Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)–  Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, p. 22.

[7] Ibidem, p. 35.

[8] Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria, Bucureşti, 1992.

[9] Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., p. 28-29.


Comments are closed.