27.11.2019 – EPISCOPIA RÂMNICULUI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

În secolul al XVII-lea, la Râmnic au fost păstori vlădici harnici şi pricepuţi, care s-au îngrijit de starea materială a eparhiei, de ridicarea de lăcaşuri sfinte, cum şi de întărirea duhovniceşte a păstoriţilor lor.

Primii episcopi care au fost în această perioadă a secolului al XVII-lea sunt: Teofil, Dionisie, Ignatie, Serafim, Varlaam, Ştefan, Ilarion.

Episcopul Teofil a fost ales la Râmnic în anul 1618. În 1631, este trimis de Leon Tomşa în Ardeal, să ia legătura cu Matei Aga şi cu boierii pribegi; a păstorit la Râmnic până în vara anului 1636, când a fost ridicat în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei.

După moartea sau retragerea din scaun a lui Teofil, scaunul a fost luat de episcopul Efrem. Se pare că se bucura de încrederea familiei lui Mihai Viteazul din moment ce era pomenit în mai multe acte de danie ale mamei eroului, monahia Teofana.

La 8 noiembrie 1601, pentru prima dată este pomenit într-o carte de danie a maicii Teofana, prin care aceasta închina mânăstirii Cozia unde era călugăriţă, satele Frăsinetu şi Studeniţa, iar în anii următori, apare din nou ca martor în unele acte de danii ale mamei marelui domnitor.

După episcopul Teofil, a urmat la Râmnic acel „popa Ignatie Sîrbu dencopoe” pomenit în istoria Ţării Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc), care a făcut legătura între Matei Aga din Brâncoveni şi Abaza paşusciuc, cu ajutoriul căruia a ajuns şi domn.

Matei Basarab după ce ajuns domn ca drept răsplată pentru serviciile aduse a adus pe Ignatie ca preot de mir în Ţara Românească.

După o perioadă a rămas văduv, mai târziu s-a făcut episcop de Râmnic, în anul 1636, prin vara sau toamna aceluiaşi an. Este pomenit ca episcop în prefaţa Psaltirii slovene de la Govora (1637), iar după aceea în prefeţele altor tipărituri govorene şi anume Ceaslovul slavon din 1638, Evanghelia cu învăţătură de la Govora – Dealu, ceea ce dă de înţeles că tipografia de la Govora situată aproape de reşedinţa sa a fost sub directa sa îndrumare.

Numele lui Ignatie Sîrbul este întâlnit de mai multe ori, în mai multe acte interne, în danii de moşii, în favoarea Episcopiei. Prin anul 1639, a luat parte la adunarea obştească a ţării care a hotărît să nu mai facă închinări de mânăstiri, iar în 1644, la soborul convocat de Varlaam al Moldovei pentru a se lua o hotărâre împotriva primejdiei calvine, prin aprobarea Răspunsului la Catehismul calvinesc. Ignatie a rămas la cârma Episcopiei Rîmnicului până în 1653. Mai târziu, după ce Matei Basarab l-a înlăturat pe Ştefan din scaunul mitropolitan, i-a dat această demnitate episcopului Ignatie.

A păstorit ca mitropolit până în 1655, când domnitorul Constantin Şerban a reabilitat pe fostul mitropolit Ştefan redându-i scaunul, probabil fiind nevinovat. Ignatie s-a retras în Oltenia, depunând cârja, a vieţuit la Râmnic şi la Cozia. Mai târziu, prin septembrie 1659, a fost trimis la principele Gheorghe Rakoczy II, la Târgu Mureş, într-o misiune diplomatică.

A murit pe 20 decembrie 1662; fiind pe pat de moarte făcea o danie Mânăstirii Cozia, unde a fost înmormântat.

A urmat apoi Dionisie, care a fost egumen la Cozia. A păstorit din 1653 până în prima parte a anului 1657, când se retrage din scaun, iar la 28 mai 1666, trecea la Domnul.

Un nou Episcop de Rîmnic, Ignatie zis Grecul, este pentru prima dată amintit la 2 iunie 1657. Deşi această denumire nu este contestată, chiar şi prin iscălitura sa în greceşte, atestă că el a fost grec de neam.

Mai târziu apare mereu în acte până în 1667, îngrijindu-se de bunăstarea materială a eparhiei sale. Se presupune că ar fi murit în primele luni ale anului 1668, căci la 21 martie 1668, se întocmea actul de alegere al urmaşului său în scaun, consemnat în Condica Sfântă a Mitropoliei.

Urmşul său a fost Serafim originar din Slatina (Olt), el a fost un timp egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume la nord de Slatina, ctitorit de marele paharnic Drăguşin Deleanu.

A fost o perioadă episcop al Buzăului (amintit în 1648). Acolo a păstorit 20 de ani, iar la 21 martie 1668, a trecut la Rîmnic în scaunul vlădicesc.

Serafim a ctitorit schitul Strihareţ, existent şi astăzi în oraşul Slatina, închinat Mitopoliei din Bucureşti în timpul lui Teodosie.

Fiind înaintat în vârstă, episcopul Serafim s-a retras din scaunul vlădicesc în a doua jumătate a anului 1670. A trecut la cele veşnice prin anii 1672-1673, fiind îngropat la schitul Strihareţ, unde se aşezase.

În locul său a venit egumenul Varlaam de la Glavacioc. După o păstorire de doar 2 ani la Râmnic, la 24 decembrie 1672, a fost ales în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Este pomenit numai în câteva acte de proprietate ale Episcopiei la Rîmnic.

Întâlnim apoi un nou episcop cu numele de Ilarion, originar tot din Oltenia, egumen la mânăstirea Bistriţa. A fost ales la 18 iunie 1693, după cum arată actul său de alegere din Condica Sfântă, în scaunul vlădicesc de la Rîmnic. Tot ca şi înaintaşul său a fost priceput gospodar mărind averea Episcopiei prin felurite danii şi cumpărări. S-a restaurat schitul Dobruşa (Vâlcea), fiind chiar iniţiativa lui Ilarion, lucrare ce a fost începută încă sub înaintaşul său.

S-a refăcut schitul Iezerul, aşezat în locuri foarte retrase în comuna Cheia (Vâlcea), tot la îndemnul lui Ilarion. În timpul lui Ilarion, adică al păstoririi lui, Constantin Brâncoveanu a ridicat câteva din ctitoriile sale din Oltenia (Mamul, Paraclisul şi Bolniţa Hurezi etc.).Ilarion era preocupat şi de problemele cărturăreşti, un dascăl cu numele Alexandru a tradus din îndemnul şi cu cheltuiala sa un Triod, un Penticostar şi o Psaltire cu tâlc.

În martie 1705, toată activitatea episcopului Ilarion a luat sfârşit. Datorită îngăduinţei lui făță de catolici de a zidi biserici în Râmnic şi de a-şi îngropa morţii în cimitirul Episcopiei, Dositei, patriarhul Ierusalimului, fiind în ţară, a convocat prin luna martie 1705, cu aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, un sobor arhieresc prin care s-a hotărât ca Ilarian să fie înlăturat din scaun, depus din treapta de arhierie şi trecut în rândul monahilor simpli.

Se pare că a fost numai o intrigă a lui Dositei, iar Ilarion avea să-și păstreze rangul de proin episcop, iar, mai târziu, a fost numit stareţ al mânăstirii Snagov.

După o perioadă, Ilarion a participat şi la sfinţirea mânăstirii Sf. Ghorghe-Nou din Bucureşti, ctitoria lui Brâncoveanu. Nu se ştie unde şi când a murit.

Bibliografie. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a Vieţii religioase a românilor, volumul al II-lea, ediţia a II-a,  Bucureşti, 1930, p. 256-258. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul al II-lea, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 161-165. Lucian Gafton, Eiscopii de Râmnic Ignatie Sârbul şi Ignatie Grecul, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul IX (1957), nr. 1-2, p. 48-57.

Pr. Gârju Iulian Petrișor


Comments are closed.