28.11.2019 – Lupta clerului şi credincioşilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei. Sofronie de la Cioara

„În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se înteţeşte în Transilvania lupta antifeudală şi antihabsburgică. Răscoalele iobăgimii îmbracă uneori, în aparenţă, o haină religioasă, religia ortodoxă fiind confesiunea marii majorităţi exploatate”[1].

Cercetând istoria neamului nostru, nu putem să nu observăm suferinţele pe care românii transilvăneni le-au avut de îndurat de-a lungul anilor din partea stăpânirii maghiare. Fiind sclavi pe propriul lor pământ, românii din Transilvania au apărat chiar cu preţul vieţii singurul lucru care le mai rămăsese şi anume identitatea lor religioasă. În acest război de desfiinţare a populaţiei transilvănene, poate cea mai neagră perioadă din istoria Bisericii Ortodoxe Române o reprezintă dezbinarea Bisericii din Transilvania sub păstorirea episcopului Atanasie Anghel şi unirea ei cu Roma în anul 1701, moment cunoscut în istorie ca Uniaţie. Pentru a realiza dezbinarea Bisericii din Transilvania, „instrumentul cel mai eficient folosit de papalitate pentru atragerea ortodocşilor din Răsăritul Europei a fost forţa statelor catolice sub care se aflau aceste popoare”[2].

„Spre deosebire de toate religiile şi de toate confesiunile creştine, uniatismul nu s-a născut dintr-o aderare a unor mase de oameni la o concepţie religioasă deosebită de cea pe care au avut-o înainte, care să răspundă unor noi trebuinţe sufleteşti şi să aducă o schimbare în viaţa lor spirituală. El a fost rezultatul unei îndelungate acţiuni de violentare  a conştiinţei religioase a poporului, în cazul de faţă a poporului român din Transilvania”[3].

Supus unor crunte şi prelungite presiuni pentru a adera la catolicism, o parte din poporul român din Transilvania a acceptat pentru înşelarea şi potolirea celor ce exercitau asupra lui această silnicie, o dependenţă administrativă de Roma papală, dar şi-a păstrat în realitate tot conţinutul credinţei şi cultul său ortodox. Astfel a luat naştere uniatism român ca un compromis al romanilor care ajunseseră să nu mai poată îndura josniciile la care erau supuşi zi de zi de către stăpânirea maghiară.

„Străină şi înstreinatoare, o suflare rece şi menita să tulbure adâncimile unei credinţe milenare, uniaţia nu a putut să infiltreze sufletul neamului românesc, nu i-a zdruncinat unitatea  şi nu i-a alterat curăţia simţirii sale profund pătrunsă de luminile Ortodoxiei care l-a luminat din timpurile apostolice”[4].

Cei mai mulţi dintre români nu au fost de acord cu actul unirii şi nu l-au recunoscut pe Atanasie ca episcop, însă fiind amăgiţi cu promisiuni deşarte că viaţa lor se va schimba radical, mulţi clerici şi credincioşi au trecut la biserica nou unita cu Roma. „La scurtă vreme după săvârşirea dureroasei dezbinări bisericeşti a românilor transilvăneni, preoţii şi credincioşii care îmbrăţişasera uniaţia şi-au dat seama că toate cele promise în diplomele împăratului Leopold I nu erau decât vorbe amăgitoare şi că erau ameninţaţi să-şi piardă legea strămoşească”[5]. Îndată după instalarea lui Atanasie ca episcop unit în Transilvania, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei, acum arătându-se numeroşi sfinţi mărturisitori şi apărători ai credinţei celei strămoşeşti, cinstiţi de Biserica Ortodoxă pentru păstrarea unităţii din cadrul Bisericii.

Răscoala lui Sofronie de la Cioara. „Constatând că toate încercările şi memoriile lor rămân fără nici un rezultat, credincioşii ortodoxi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase şi anume răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei”[6]. Această mişcare împotriva dominaţiei habsburgice din Transilvania, a fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara, azi Sălistea, judetul Alba unul dintre sfinţii mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei.

„Ca şi despre alti apărători ai Ortodoxiei, se cunosc puţine lucruri din viaţa sa. Se născuse într-o familie preoţească din sat, primind din botez numele de Stan. Probabil a învăţat carte în familie ori la vreun schit românesc, după care a fost hirotonit preot de mir în satul său”[7]. Ascendenţa sa din familie preoţească este dovedită prin faptul că „numele lui de familie era Popovici”[8].

Rămas văduv, preotul Stan se retrage în monahism. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi” poate la Cozia, strălucita ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, unde a primit numele de Sofronie.

În anul 1756, se reîntoarce în satul natal, unde şi-a făcut o ţâr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mil depărtare de sat, locuind acolo şi rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”[9], căci „învăţătura lui nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit dascălul şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură”[10].

În primăvara anului 1757, primarul ungur din Vinţul de Jos, însoţit de 12 unguri, au distrus schitul si chiliile lui Sofronie, făcându-le una cu pământul. Din aceea învălmăşeală Sofronie a scăpat fugind, pribegind apoi prin satele din apropierea Hunedoarei, în momentul în care represaliile împotriva clerului şi credincioşilor atinseseră punctul culminant. Din acest moment el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva habsburgilor urmărind înlăturarea uniaţiei, „căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă”[11].

Într-un impresionant memoriu din anul 1757, credincioşii ortodocşi declarau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (ortodoxa, n.n.) şi atâta ne-au prădat, venind cu catane (soldaţi, m.n.) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”[12].

În anul 1759, în zona Hunedoarei, o vastă acţiune antiunitară îl avea în frunte pe cuviosul Sofronie de la Cioara, care „cutreiera numeroase sate […] cerând credincioşilor să alunge pe preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă şi să ţină legea Ierusalimului”[13]. Datorită acestei acţiuni, Sofronie e prins şi închis în jurul Crăciunului anului 1759, în localitatea Bobâlna lângă Orăştie, însă este eliberat de 600 de oameni conduşi de protopopul Ioan din Săliştea la 13 februarie 1760, moment în care se declanşează răscoala împotriva uniaţiei, „înlăturând peste tot religia unită şi restaurând ortodoxia”[14]. După eliberarea sa, Sofronie ţine o cuvântare în graiul lui simplu celor adunaţi la Apold, în care îi îndemna la luptă: „ Cumpăraţi-vă puşti şi pistoale, că va veni vremea când veţi da un plug cu boi pentru un pistol micuţ şi nu-l veţi lăsa la hotare”[15].

A fost alarmată până şi autoritatea centrală, iar la 3 iunie 1760 în „conferinţa ministerială” se cerea arestarea lui Sofronie, ca mai apoi să fie omorât punându-se un preţ de 100 de galbeni pe capul lui pentru cel care îl va prinde. Astfel că „la 7 iunie 1760, guberniul Transilvaniei dădu ordin tuturor autorităţilor să prindă pe răsculaţi şi să-i predea celei mai apropiate garnizoane militare. Astfel se porni o adevărată vânătoare după preoţii neuniţi şi în curând temniţele începură să se umple iarăşi cu preoţi şi cu iobagi”[16]. Sofronie este prins de un locotenent maghiar în biserica din Abrud, însă în drumul său spre Zlatna a fost întâmpinat de 7000 de oameni şi astfel a fost nevoit să îl elibereze pe Sofronie.

Deoarece mişcarea a atins cu repeziciune toată Transilvania, ajungând până în Satmar şi Maramureş, Sofronie hotărăşte convocarea unui sinod la 10-11 august 1760 format din preoţi şi credioncioşi, în care au fost redactate memorii adresate împărătesei Maria Teresa şi către guvernul transilvănean. Memoriile cereau „episcop ortodox, restituirea bisericilor şi a sesiilor parohiale luate de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă şi respectarea libertăţii religioase”[17].

La 20 octombrie1760, împărăteasa va recunoaşte că „românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia paza obstească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni”[18] imperiul habsburgic capitulând în faţa răscoalei cuviosului Sofronie. Profitând de cedarea uniţilor, este convocat un sinod la 14-18 februarie 1761 la Alba – Iulia, unde în 19 puncte se fixează hotărârile sinodului printre care întâlnim: „eliberarea celor întemniţaţi (Oprea Miclăuş, preoţii Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, Ioan din Aciliu, Ioan din Sadu), încetarea persecuţiilor împotriva ortodocşilor şi libertate religioasă deplină”[19] cât şi dreptul de numire a uni episcop ortodox, lucru care s-a împlinit în persoana lui Dionisie Novacovic, episcop ortodox de sârb de la Buda. Acesta este primul episcop ortodox din Transilvania din 1701, când a fost desfiinţată străvechea Mitropolie de la Alba – Iulia.

În acest timp „Sofronie a fost stăpân absolut timp de un an de zile în Transilvania, căci autorităţile austriece nu puteau intrevenii, fiind angajate în războiul de 7 ani cu Prusia”[20]. Depăşiţi de această situaţie, guvernatorul Kemeny al Transilvaniei se plângea autorităţilor de la Viena: „Înnoirile şi escesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclamă din zi în zi atenţiune tot mai mare. I-e ruşine ca un asemenea om rău stăpâneşte guvernul şi toată ţara şi că lui singur i se îngăduie orice fără să fie pedepsit”[21].

Întrunirea sinodului de la Alba – Iulia  este punctul culminant al răscoalei şi unul din cele mai mari fapte istorice bisericeşti din secolul al XVIII-lea, căci mişcarea condusă de Sofronie a reuşit să dărâme tot ceea ce construise Uniaţia în 60 de ani, fiind o biruinţă deplină a Ortodoxiei.

Aflându-se într-o situaţie nefavorabilă, împărăteasa Maria Teresa trimite în Transilvania pe generalul Nicolae Adolf von Bucow, „în calitate de comandant al forţelor militare de aici; odată cu el au fost trimise noi unităţi de cavalerie şi infanterie”[22]. „Bucow avea datoria să înăbuşe răscoala românilor, să cerceteze neînţelegerile religioase, şi să întocmească o statistică a preoţilor şi credincioşilor ortodocşi şi uniţi”[23].

Fiind într-o situaţie cu totul defavorabilă, Sofronie este silit de împrejurări să ajungă la o înţelegere cu generalul Bucow. Astfel că la 1 mai 1761 cuviosul Sofronie iscăleşte o proclamaţie către credincioşii ortodocşi, prin aceasta luând sfârşit îndatorirea  cu care fusese însărcinat generalul. Cuviosul se va retrage în Ţara Românească, la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit aflat sub ascultarea mănăstirii Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş. Nu se ştie când şi unde şi-a dat obştescul sfârşit.

În acest timp în Transilvania, generalul Bucow duce crunte persecuţii împotriva creştinilor ortodocşi. La 9 aprilie 1761, acesta dispunea întocmirea a „două conscripţii detaliate, una de către organele administrative, alta de către protopopii uniţi, dar independente una faţă de alta, care să cuprindă date privitoare la numărul preoţilor şi credincioşilor, al bisericilor, sesiilor şi caselor parohiale, atât pentru ortodocşi cât şi pentru uniţi”[24]. În această statistică făcută abuziv de către organele abilitate, peste 500 de biserici au fost atribuite uniţilor, iar numărul celor care au îmbrăţişat uniaţia a crescut în mod considerabil.

În lupta contra Ortodoxiei, din ordinul lui Bucow, au fost distruse aproximativ 200 de biserici, mănăstiri şi schituri, cele din lemn fiind incendiate, iar cele din piatră fiind dărâmate cu tunurile, prin aceasta Bucow dovedind a săvârşi fapte de mare barbarie care au început în vara anului 1761 şi au continuat în anii următori. În urma acestor fapte, în Transilvania nu a mai rămas nicio urmă de viaţă monahală ortodoxă, fiind desfiinţată.

Având sprijin din partea împărătesei, Bucow pune în aplicare planul său de organizare a două regimente grănicereşti cu sediul la Orlat şi Năsăud, regimente formate din ţărani români şi secui, cărora li se promisese scutirea de taxe cât şi acordarea de drepturi şi privilegii pentru întocmirea serviciului grăniceresc. Datorită acestei hotărâri, mii de credincioşi ortodocşi au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi să treacă graniţa în Ţara Românească pentru a se putea refugia, nevoind să îmbrăţişeze uniaţia.

În urma acestor evenimente „generalul Bucow a fost considerat adevăratul întemeietor al Bisericii unite din Transilvania”[25].

Cu privire la Cuviosul Sofronie de la Cioara, şedinţa sinodală din 28 februarie 1950 l-a trecut pe acesta în rândul cuvioşilor mărturisitori alături de Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş, urmând ca în 21 octombrie 1955 la Alba – Iulia să fie săvârşită canonizarea solemnă a apărătorilor dreptei credinţe din Transilvania. De atunci, în fiecare an în toată Biserica Ortodoxă Română se săvârşesc slujbe prin care românii se roagă lor pentru a mijlocii către bunul Dumnezeu pentru a se milostivii către neamul omenesc.

Pr. Dragomir Constantin Gabriel

 

 

[1] Carol Gollner, Date noi cu privire la călugărul Sofronie, Anuarul Institutului de istorie din Cluj, V/1962, p. 239.

[2] Dumitru Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania. Încercare de dezbinare a poporului român, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1973, p. 8.

[3]Ibidem, p. 15.

[4] Nestor Vornicescu, Studii de teologie istoric. Antologie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1998, p. 274.

[5] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, editia a II-a, Ed. IB.M.D.O.R., București, 1994, p. 374.

[6] Ibidem, p. 385.

[7] Idem, Sfinți daco-romani și români, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 115.

[8] Teodor Bodogae, Sfinți români și aparatori ai legii strămoşeşti, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 458.

[9] Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani… , p. 115.

[10] Teodor Bodogae, op. cit., p. 458.

[11] Mircea Pacuraiu, Istoria Bisericii…, p. 375.

[12] Idem, Sfinți daco-romani…, p. 116.

[13] Ibidem.

[14] Alexandru Neamţu, Un raport din anul 1774 privitor la răscoala lui Sofronie, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, IV/ 1961, p. 253.

[15] Carol Gollner, Date noi cu privire la călugărul Sofronie, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, V/ 1962, p. 240.

[16] Alexandru Neamţu, Un raport…, p. 253.

[17] Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, p. 116.

[18] Teodor Bodogae, op. cit., p. 459.

[19] Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, p. 117.

[20] Ibidem, p. 239.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, Istoria Bisericii…, p. 387.

[24] Ibidem, p. 388.

[25] Idem, Sfinţi daco-romani…, p. 118.


Comments are closed.