03.12.2019 – Când Dumnezeu devine idee -Emmanuel Levinas,filosof şi gânditor contemporan

S-a născut în Kouno-Lituania în 1906 și a decedat în 1995 la Paris. Inițiat încă din copilărie în literature surselor clasice ale iudaismului și ale filosofiei antichității și a marilor autori ai literaturii universale. A urmat cursurile facultății de filosofie din Strasbourg unde l-a întâlnit pe Maurice Blanchat. În Germania, a audiat cursuri la catedrele marilor autori de filosofie ai vremii, Husserl și Martin Heidegger, autorul unui impresionant și celebru tom de filosofie a ontologiei intitulat ”Ființă și Timp”. Cu el va avea Levinas un ”dialog imaginar”toată viața. Opera filosofului francez se va constitui pe două paliere, vădind o dublă fidelitate față de filosofie și față de relia părinților săi, iudaismul.Astfel pentru Emmanuel Levinas”instaurarea umanului” în om intervine în momentul în care subiectul se abate de la grija lui cea mai firească, din perseverența de a fi, din dorința de a crește, pentru a se descoperi învestit în Celălalt, prin responsabilitatea absolute căreia nu se poate sustrage. ”Gândire a ipostazei față în față și a disponibilității de a sluji, apel la sfințenie dar și la dreptate, opera lui Levinas silește de fapt filosofia, fiica Greciei ,să se îmbogățescă în sfârșit cu intuițiile prime ale tradiției ebraice, adesea ocultată în occident.” Cuvântul lui Dumnezeu este cuvânt cu semnificație. Semnificația este decisivă pentru lumea fenomenală,( corectitudinea fenomenologică ). Sub învelișul gândirii, căutăm conștiință și experiență, adică cunoaștere. Acceptarea Absolutului,a noutății cu care acesta ni se adresează. Corelația dintre gândire și ființă este construită ca relație care leagă gânditorul de gândit.    Astfel, în interiorul acestei relații, fără termeni corelativi, nesupusă constrângerii de adecvare a vizibilului la ceea ce este vizat în intuiția adevărului, ar trebui o gândire în care metaforele de vizare și vizat își pierd orice semnificație. Decartes într-o expresie a sa, numea ideea- de-infinit – în noi gândirea care poate gândi dincolo de ceea ce este limita sa, finitudinea care închide distanța pe care aceasta o poate atinge în nivelul ei maxim.

Este ideea pe care Dumnezeu a sădit-o în noi, în care Decartes spune că este însuși”actul de a-L gândi pe Dumnezeu”. Tema odată deschisă devine imposibil de epuizat, fiindcă actul de gândire în fenomenologia sa nu se lasă redus și nici fracționat. Actul de conștiință al unui subiect nu poate restrânge tematizarea în pură intenționalitate. Pentru că ideea de Infinit, indiferent de gândirea care surprinde pozitiv lumea, conține chiar mai mult decât ar putea să conțină, mai mult decât orice demers în care gândirea ar dori să o surprindă. Ideea de Infinit este o idee pe care o degajă conștiința ,însă nu potrivit conceptului negativ de inconștient, ci a unei gândiri absolut profunde pe care Emmanuel Levinas o folosește prin termenul: dez-interesare*. Levinas se întreabă pe bună dreptate ce poate fi oare în pasivitatea sa de-ferentă , dincolo de tot ceea ce este asumat: răbdarea sau lungimea timpului. Le numește dia-cronie acel interval în care mâinele nu se întâlnește niciodată cu astăzi și anticipează spunând că poate înaintea oricărei actvități a conștiinței și chiar mai înainte de ea, răsare noua-gândire a noului.

Dacă pentru Decartes, fenomenologia Ideii de Infinit nu i-a stârnit vreun interes major, fiindu-i de ajuns claritatea și distincția matematică a ideilor, iată că teoria pe care el o dezvoltă despre anterioritatea ideii de Infinit în raport cu ideea de finit, devine o trimitere prețioasă pentru orice fenomenologie a conștiinței. Emmanuel Levinas interpretează acest concept de gândire cartesian, spunând că poate fi un argument al existenței lui Dumnezeu. ”Structura formal paradoxală a acestei idei care conține mai mult decât capacitatea sa și a rupturii corelației noetico-noematice care se produce în ea, este în mod cert subordonată, în cadrul sistemului cartesian, căutării unei modalități de cunoaștere […] În structura extraordinară a ideii de Infinit , acel la-Dumnezeu”a-Dio”,nu semnifică oare o intrigă spirituală, care nu coincide nici cu mișcarea marcată de finalitate, nici cu auto-identificarea identității , așa cum se deformalizează ea în conștiința de sine?”  Care sunt oare orizonturile uitate ale semnificației sale abstracte, dincolo de orice aparentă negativitate ale ideii de Infinit? Răspunsul filosofului francez propune conceptul de idee-de-infinit-în-mine sau cum spune el, relația mea cu Dumnezeu .” Nu prin finalitatea unei vizări  de tip intențional gândesc eu infinitul. Gândirea mea cea mai profundă, cea care poartă în sine orice gândire despre finit, constituie dia-cronia însăși a timpului, non-coencidența deposedarea însăși […] Modalitatea de a fi făgăduit care este devoțiune: lui Dumnezeu, care categoric nu este intenționalitate în complexitatea sa noetico-noematică.  Astfel dragostea pentru aproapele este o ”Relație fără corelație”este dragoste fără intervenția erosului. Altfel spus pentru celălalt om și prin acesta întru Dumnezeu! Experiența Infinitului care pătrunde persoana dăruiește o urgență a relației care este ”trăită în liniște”. Este o gândire responsabilă care nu se preocupă de reciprocitate.”Origine concretă sau situație originară în care Infinitul pătrunde în mine, unde ideea de Infinit comandă spiritului iar cuvântul Dumnezeu vine pe vârful limbii. Inspirație și astfel, eveniment profetic din cadrul relației cu noul”.   Este extrem de interesant cum filosoful francez E.Levinas simțind în el ideea de infinit, o desemnează pe aceasta ca ”eveniment profetic”însă nu îl semnifică în planul psihologiei umane, particularizându-l. Ideea de infinit deformalizată semnifică: Dumnezeu-care-devine-idee,ca viață a lui Dumnezeu.Dumnezeu şi filosofia: Particularitatea discursului filosofic şi ontologia. ”A nu filosofa înseamnă tot un fel de a filosofa.” Inteligibilitatea ține tocmai de faptul ca o gândire vine întotdeauna în întâmpinarea efortului de a cunoaște. Prin energia ”gestului de a fi”raționalitatea devine o neântreruptă ivire a gândirii. Gândirea rațională are întotdeauna nevoie de suportul ființei realului aceea care întotdeauna semnifică: clarifică însăși gândirea și fenomenul gândirii”arătându-se”.

Dumnezeul Bibliei poate fi gândit în interiorul gestului de ”a fi”. El se plasează aici” ca ființare”prin excelență, iar gândirea filosofică îl tematizează pe Dumnezeu, îl introduce în”cursa ființei”. În tot acest timp filosofia occidentală în îndelungata ei istorie s-a constituit într-o distrugere a transcendenței. Motivul îl găsim prin lipsa putinței rațiunii de a explica ”ființa acestei ființări”. In teologia rațională a modernității de factură ontologică, se încearcă o revenire a acesteia către transcendența din domeniul ființei în exprimări de factură adverbială aplicate verbului ”a fi”.”Dumnezeu ar exista  eminamente sau prin excelență. Însă Înălțimea sau înălțimea de deasupra oricărei înălțimi-care se exprimă astfel ține oare de ontologic? Iar modalitatea pe care o valorizează adverbul împrumutat dimensiunii cerești ce se desfășoară deasupra capetelor noastre nu gestionează sensul verbal ”a fi ”până la punctul de a-l exclude-insesizabil, din ceea ce poate fi gândit, până la punctul de a-l exclude din esse?” Discursul filosofului conține analize foarte fine ale structurii semantice, ale construcțiilor și deconstrucțiilor terminologici folosiți cu o grijă aproape mistică. Spre exemplu pentru Levinas, expresia des-meticire devine o ruptură a conștiinței. Ideea de Dumnezeu ”este Dumnezeu în mine,conștiință diferită de orice conținut”.

În Meditația a III-a Decartes opina:” Căci nu am primit-o prin simțuri, așa cum este cazul cu ideile despre lucrurile sensibile,atunci când aceste lucruri se prezintă ori par să se prezinte organelor exterioare  ale simțurilor noastre”,referindu-se desigur la ideea înnăscută și constitutivă sufletului nostru, de existența lui Dumnezeu. Pentru Renee Decartes Intelectul extrage din simțuri Inteligibilul clar și distinct. Un ideal de împlinire morală și asemănare cu ”Chipul Celui Bun și Infinit ”este și argumentul filosofării întru căutarea adevăratei libertăți pe care Emmanuel Levinas îl propune în această frază din textele sale propuse în lucrarea ”Totalitate și Infinit”.”Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt ,începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea Infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea în același timp se descoperă în conștiința rușinii și se ascunde în rușine.”

 

BIBILOGRAFIE:

Emmanuel Levinas,Când Dumnezeu devine idee, Ed.Pandora.

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

       


Comments are closed.