03.12.2019 – Chipul unirii Ipostatice al omului cu Dumnezeu

Cum poate fi omul înţeles,gândit ca ‘IPOSTAS’după Chipul Ipostasului Fiului lui Dumnezeu Celui Întrupat? În limba greacă cuvăntul hypostasis-înseamnă subzistenţa,existenţa în general,entitate creată-concretă.În teologia morală şi siprituală ortodoxă, termenul ipostas, desemnează o persoana, este folosit pentru a caracteriza o persoană. Prin acest cuvânt se exprimă adeseori, căutarea rădacinilor noastre existenţiale, precum şi exerciţiul vieţii creştine în Hristos.

“IPOSTASUL”a devenit prin teologia Părinţilor capadocieni un important instrument conceptual, parte din instrumentarul terminologic utilizat în exprimarea dogmelor fundamentale ale creştinismului: dogma Sfintei Treimi ( Dumnezeu este Unul în fiinţa şi întreit ca Persoane-Ipostasuri ) şi dogma hristologică ( Iisus Hristos este o Persoană – Ipostas în care se unesc două firi,dumnezeiască şi omenească ).Termenul prelungeşte în acelaşi timp, către noi, misterul relaţiei dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în Sfânta Treime, hrănindu-ne efortul de a putea să ne inţelegem pe noi înşine de a pătrunde în adevărata vocaţie şi sensul nostru de fapturi create “după Chipul şi Asemănarea”Lor. Uimitor este faptul, cum între Persoanele Sfintei Treimi modelul nostru suprem, fiecare Ipostas poartă în Sine”întreaga absolută deplinătate a Celorlalţi doi, fără a-I desfiinţa, fără a-I reduce doar la ‘conţinutul’vieţii Sale, ci şi Însuşi pătrude întreg în Fiinţa Lor, întărind prin aceasta ipostaticitatea Lor”.Omul fiinţa ipostatică, este înzestrat spiritual ca persoana zidita după “Chipul lui Dumnezeu” Cel Întreit în Persoane, să poarte în sine natura umană în întregul ei fără să înlature celelalte persoane, pătrunzând în viaţa lor”ca şi conţinut esenţial al ei, prin aceasta întărind personalitatea lor”. Primul mare sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, deşi nu precizase foarte clar termenii dezbaterilor asupra cărora s-a concentrat acest sfânt şi dumnezeiesc conciliu, prin meritul marilor teologi capadocieni şi prin precizările lor care se vor generaliza în biserică, apar inţelegeri esenţiale pentru teologia trinitară şi hristologică dezvoltate ulterior.Termenul”OUSIA”-desemnează esenţa comună: dumnezeirea, iar “HYPOSTASIS”-exprimă subzistenţa personală […] Fiinţa comună la care participă persoanele este tot atât de reală, ca si entitaţile personale ipostatice. Deci Dumnezeu este o unitate de Fiinţa şi Treime de Ipostasuri. Distincţiile sau proprietăţile ipostatice arată relaţiile interne de origine, nu o separare în dumnezeire”. Conţinutul întregii zidiri umane îşi gaseşte ecoul şi dobandeşte vocaţie cerească prin raportarea în “duh şi adevăr” la înţelesul poruncii Fiului lui Dumnezeu:”Fiţi voi dară desăvarşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desavârşit este.” Mt.5.48 O singură fiinţa a tuturor trupurilor zidite, într-o mulţime de ipostasuri–Vieţi (existente).Lumina dumnezeieştilor descoperiri ale revelaţiei supranaturale, dezvăluie concepţia cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu, în care omul nu poate rămâne înţepenit în firea necuvântatoarelor decât cu riscul de a pierde pentru totdeauna slava celei de a doua naşteri întru Hristos, întru Împaraţia cea neclătita. Cel care se va “deşerta” pe sine, golindu-se de egoismul însingurat al fiinţei sale,urmându-l pe” Cel Întrupat”intră în focul iubirii care îmbrăţişeaza întreaga creaţie.”Creştinul se dăruieşte pe sine fără rămăşiţa celorlalţi iubiţi ai lui; mai întâi de toate lui Dumnezeu, iar apoi în puterea Duhului Sfânt tuturora. Deşertându-se pe sine în această iubire, el se transcende pe sine însuşi; dragostea traieşte în – celălalt, iar nu în iubirea de sine; cei iubiţi alcătuiesc viaţa lui. Însă trăind în celălalt persoana – IUBIREA- nu încetează a fi ea însăşi”. Rolul de bază în actul cunoaşterii lui Dumnezeu îi revine credinţei, singura care poate cuprinde sensul tainic, lăuntric al realitaţii spiritual.            Taina Întrupării Fiului Ceresc devine temelia întregii înfăptuiri a demnităţii primordiale la care omul este chemat, chiar mai mult, aceasta legătura divino-umană nu încetează în veac; mărturie vie teologhisită şi de formulările prin inspiratia Sfântului Duh şi de către părinţii sinodului al IV-lea  Chalcedon- în anul 451: în Hristos există o singură Persoană în doua firi unite în mod”neamestecat şi neschimbat; nedespărţit şi neâmpărţit”.

Atunci când Părinţii sinodali au arătat că Hristos e alcătuit din suflet raţional şi trup, au avut în vedere erorile de gândire formulate de Apolinarie din Laodiceea trăitor în veacul al IV-lea. A fost format la şcoala de gândire a filosofilor din Alexandria, el afirmând înainte de toate unitatea lui Hristos. Contrariat fiind, de dualitatea existenţei celor două naturi în Hristos, divinul şi umanul, încearcă să reconcilieze această învăţătură într-un mod propriu.El afirmă “că două lucruri perfecte nu pot deveni unul”,adică amândouă se pot uni pentru a forma o a treia natură, desigur şi aceasta să conţină în ea însăşi atributul perfecţiunii.“Omul se desăvârşeşte prin intelect; prin urmare era limpede că Hristos nu a avut un nous omenesc şi pentru a deveni unitatea Sa, spiritul uman este înlocuit în El de Logosul divin. Astfel Cuvântul uneşte dumnezeirea cu o umanitate incompletă, divinitatea completând umanitatea”.

”Chalcedonul eludează problema facând distincţie între persoană şi natură. Acestă distincţie a stabilit libertatea persoanei în contrast cu întreaga natură, permite afirmarea celor două principii perfecte, unitate ce nu aboleşte, ci confirmă proprietaţile fiecărei naturi. Natura umană îşi apără plinătatea în Hristos, ea nu este mutilată ci împlinită de persoana care o enipostaziază şi care aici nu este creată, ci este dumnezeiască. Logosul nu înlocuieşte nici un element al naturii umane; El este Persoana, care şi-o asumă în totalitatea ei.”          Prin urmare întreaga gândire patristică va afirma cu tărie că „ ceea ce Dumnezeu nu a asumat nu poate fi mântuit”.

Hristos este pe deplin Om desăvârșit, trup și suflet rational în același timp.”Sufletul rational”este identificat și de către Parinții Bisericii cu nousul; el se deosebește de trupul însuflețit, care la rândul lui poate fi despărțit în trup si suflet viu. ”Dihotomia Chalcedonului reafirmă trihotomia paulină și tradițională a trupului, sufletului și spiritului”.”Amprenta”ca semnătură directă și semn al lui Hristos pe Chipul Creației, poate fi înțeleasă și asimilată profund când este gândită ca manifestare a iubirii absolute. Tocmai acest tip de relație ne interzice”supra-dimensionarea eroic-supraumană semidivină, a umanității Lui ( așa cum au făcut-o vechea gnoză și arianismul și înclină să o facă până astazi o hristologie bineintenționată dar neluminată ) și odată cu aceasta obscurizarea manifestării reale a iubirii”.Dumnezeu Cel viu al Bibliei” viu este Dumnezeu”vechiul adagiu profetic testamentar, este Absolutul; Dumnezeu Căruia ne putem adresa în intimitatea rugaciunilor înălțate către El. În Biblie se găsește temeiul ultim și ireductibil al Celui care este Absolut și Personal. În revelația deplină a creștinismului și cu atât mai mult strâns legată de aceasta se ivește o altă deschidere în cunoașterea umană și anume: Dumnezeul iudeilor este”Deus Absconditus”care își ascunde adâncul tainic al naturii Sale, și învăluit în haina de lumină inaccesibilă deocamdată, nu putea fi ”vazut”de făptura umană fără ca aceasta să nu moară. Tresătura definitorie pentru manifestarea Sa este severitatea autorității Sale, iar numele Său nu poate fi încă pronunțat.”Între această înspăimântătoare monadă divină și creatura smerită nu sunt posibile nici reciprocitatea adevărată, nici întâlnirea față către față. De la Dumnezeu vine vorbirea, Cuvântul, iar de la om vine doar umilința supunerii și a credinței.”Teologia”în sensul propriu, în care este înțeleasă de Părinți rămâne ascunsă pentru Israel”.”Viața divină în manifestarea Persoanelor dumnezeiești le rămâne inaccesibilă, este un monoteism în care nu este negat caracterul personal al lui Dumnezeu. Pe de altă parte lumea veche păgână, nesemită, a filosofilor, tronează un monoteism  metafizic, care anticipează, adulmecă și simte natura unui Absolut-Etern. Accesul către ”Acesta”este posibil doar prin moartea trupului-odată cu dispariția persoanei, care la rându-I se resoarbe în acest ”inefabil-etern”.Odată cu Întruparea-Cuvântului dumnezeiesc și asumarea firii umane de către El în deplinătatea ei, mai puțin starea de păcat, omul este eliberat de orice fel de limitare fie cea a unui monoteism extrem în care ”Persoana divină”este inaccesibilă, sau a tipologiilor-misticilor de sorginte extrem-orientale și a metafizicilor filosofice în care cunoașterea lui Dumnezeu se dovedește imposibilă.”Cuvântul”lui Dumnezeu nu este un simplu mijloc de comunicare-relaționare către persoana creată, ci își dezvăluie în lumina harului necreat prezența și lucrarea Sa.Astfel prin comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, natura divină nu mai este dincolo de persoană și se revelează umanitații printr-o comuniune personal. Toate aceste dezvăluiri ale ”Iubirii-Întrupate”sunt extrem de greu de înțeles dacă sunt private doar într-o notă culturală; se lasă cunoscute doar în lumina înțelepciunii Cuvântului revelat: in Hristos și prin Hristos. De nenumărate ori în istoria greu încercată a mileniilor care s-au scurs peste neamurile pământului”împlinirea și desăvârșirea în Hristos a adus ”scandal”și ”nebunie”: -”Scandal pentru iudei ”- cum ar putea Dumnezeul unic, transcendent, fără niciun numitor comun cu omul să aibe un Fiu, El Însuși Dumnezeu și totuși om , umilit și rastignit?-”Nebunie pentru elini”- cum ar putea Absolutul impersonal să se Întrupeze într-o Persoană? Cum ar putea veșnicia să intre în timp ? Cum ar putea deveni  Dumnezeu, acel ceva cu care omul nu se poate uni fără a-l transcende?Așadar creștinismul împlinește și”scandalizează”în același timp.”Însă oricare ar fi atitudinea ”elinilor”sau a iudeilor”care îl neagă pe Hristos, în biserică adică în Trupul Cuvântului care vindecă totul, reânvie, purifică și pune fiecare adevăr la locul cuvenit, n-ar trebui să fie nicio deosebire între elini și iudei.” Ca un ecou prin veacuri, reținem că unul din canoanele pronunțate la sinodul de la Chalcedon 451, poruncea monahilor să rămână în chiliile lor, iar acolo în deplină ascultare să învețe să cultive isihia și să înmulțescă  rugăciunea smerită  ( coborârea minții în inimă ).Pentru că progresul spiritual este lent, conform structurii naturale a fiecăruia, acel om tainic ascuns în inimă pe care îl evocă sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni este chiar ”Duhul”. El se naște și crește în ființa psiho-somatică a omului credincios.”Lucrarea sfințitoare a Duhului precede orice act în care spiritualul se întrupează, devine hristofanie”. Mersul la Biserică , rugăciunea către Dumnezeu, păzirea sfintelor porunci, faptele bune săvârșite și abținerea de la răutați, rugăciunea, postul și efortul privegherilor nu sunt în sinea lor scopul vieții depline în Hristos ale creștinului.”Deși mijloace necesare pentru efortul duhovnicesc de zi cu zi al fiecăruia, adevărata împlinire a vieții creștine constă în dobândirea Duhului lui Dumnezeu ”a harului Duhului Sfânt”.

 

BIBLIOGRAFIE:

(Sinodală) 1914-Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a celei Noi,Ed.Sf.Sinod Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Sofronie Arhimandritul-Naşterea întru Împărăţia cea neclătită,Ed.Reîntregirea,Alba Iulia

Pr.prof.dr.Ioan Bria – Dicţionar de Teologie Ortodoxă,Ed.IBMBOR

Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă,Ed.Enciclopedică

Paul Evdokimov- Prezenţa Duh Sfântului în tradiţia ortodoxă,Ed.Anastasia

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 


Comments are closed.