03.12.2019 – Cunoaşterea prin iubirea Divină

”Logos este dragostea lui Dumnezeu, darul Lui, îndurarea Lui de oameni.” Logos, acest cuvânt întemeietor care umple cerurile și pământul, este Cel ce dăruiește substanță spirituală ființei create, pregătind diversele categorii existențiale pentru împlinirea vocației fiecăreia. Tipurile diverse de analiză,  a concepțiilor religioase sau a filosofiei umane se dovedesc a fi fațete diferite, ferestre prin care fiecare civilizație a privit către ”misterul divin”, încercând să găsească soluții cu privire la întrebările profunde care au covârșit dintotdeauna mintea și inima întregii umanități.          

  Dumnezeieștile răspunsuri au părut uneori că se lasă așteptate îndelung, alteori că nu pot fi găsite în camuflajul manifestărilor care se desfășoară în interiorul spațio-temporal al existenței omenirii pe parcursul intervalic dintre naștere și moarte. Vechii greci, gânditori subtili și sofisticați vor prelua” miticele” concepții despre creația lumii, despre existența și plinătatea ”neschimbătoare”a lucrurilor care sunt cu adevărat. Cunoașterea  tuturor celor ce sunt și ființează, reprezintă ”calea regală” a iluminării, pe un drum care ne apropie de” Izvorul Suprem”din care au apărut toate. Este evident că pentru a înțelege ceva despre manifestările superioare ale Ființei, avem nevoie de un ”Custode-Divin”, Singurul în măsură să lumineze calea pentru orice ostenitor care dorește să guste din preaplinul”insondabil”al Vieții –dumnezeiești.

            ”Cei pentru care duhul Duhului Sfânt nu e necunoscut, știu evident că logica nu e aplicabilă teologiei. Ființa care ne revelează, ne cere să ne distanțăm de logica formală și să recurgem la o logică diferită folosind înseși categoriile Ființei, pe care ne-a descoperit-o Dumnezeu prin venirea Sa.” Aceasta experiență a gustării din categoriile”Ființei care se exprimă pe Sine Însăși,”dezvăluie treapta prin care Dumnezeu a operat în înalta Sa pedagogie divină, redescoperirea Chipului Său în om, înseamnă cunoaștere prin dragoste. În chiar miezul speculativ al gândirii răsăritene acest lucru rămâne un postulat binestabilit pentru linia căutării mistice-spirituale a lui Dumnezeu:”În cadrul tipului răsăritean, pentru care iubirea e subordonată cunoștiinței, în care iubirea ne e decât o cale, un instrument, un mijoc de cunoaștere adâncă”, prin care mintea și inima omului se hrănesc din harul plinătății și frumuseții Duhului Făcător de Viață. Filosoful și gânditorul, mort prea devreme în temnițele comuniste, Mircea Vulcănescu, a fost interesat în studiile sale teologice să dezvăluie tainicele complentarități și moduri ale Cuvântului-Logosului Atoateziditor. ”Cunoașterea e înțeleasă ca o adâncire în ființă ca un contact direct cu ceea ce este, cu acel ”TO ONTOS ON”,ca o depășire a aparențelor înșelătoare, spre a lua contact cu plinătatea neschimbătoare a lucrurilor care sunt cu adevărat”.Modul sau starea în care persoana umană este aptă pentru a recepta curatele energii harice, lumina lui Dumnezeu ce trasfigurează întraga faptură umană, trebuie să tracă mai întâi printr-un proces de trezire și purificare intrând în ”Viață”prin asumarea moral-religioasă a poruncilor dumnezeiești. Odată intrat în acesastă luptă de curățire a tuturor răutăților și patimilor, sufletești și trupești, nu trebuie, decât, să stăruim convinși în ascultarea povețelor duhovnicești ale Părinților iubitori de înțepciune. Lupta cu îngerul răului, pulsiunile dezordonate ale psihicului nostru precum și patimile care ne răscolesc, sunt pe viață și moarte. Fundamentul rațional al existenței noastre implică o relație în cel mai înalt grad între om și Logos-Dumnezeul Iubirii Întrupate,care ne înfiază prin har și locuiește în chip tainic în cei care-L iubesc pe El.

            ”În metafizica creștină, un caracter particular al acestei întrebări, e mai ales considerația că spre deosebire de metafizica laică, nu avem de-a face aici, numai cu mișcări ale sufletului omenesc, ce cad în resortul psihologiei,ci cu realități de ordin curat metafizic. Pentru gândirea creștină,sprijinită pe texte de netăgăduit și pe credința nezdruncinată  a Bisericii, dragostea e Dumnezeu Însuși,adică mai exact Dumnezeu se arată și se apropie de noi ca dragoste iar lumea toată cu lucrurile și temeiurile ei, nu sunt decât produsul acestei Dragoste”. Pentru a răzbate prin toate învelișurile care ”acoperă”Absolutul este nevoie de viață curată-duhovnicească. Lipsa principiilor moral-ascetice nimicesc ”chipul creat al persoanei” și aduc după sine o mutilare, desființare a sensurilor sădite în noi.   ”Toți care duc o viață duhovnicească și apoi o abandonează, rămân stigmatizați și tarați până la moarte, cu patimi grele asupra lor. Aici este ”riscul”vieții duhovnicești ce ”declanșează”focul mistuitor al prefacerilor”. Categoric prin aceste prefaceri harice de înaltă intensitate în fața revelației Logosului , omul are în față plenitudinea ontologică, în care făptura conștientă de propriile dimensiuni intră în ”supunere față de absoluta Superioritate ce costituie cea mai clară expresie, la nivel subiectiv a ”rupturii de nivel” promovată de apariția sacrului.” În fața înălțimii ” misterului-absolut”omul ca persoană trebuie mai întâi să facă gestul de închinare, proaducându-se pe sine ca făptură creată, împreună trup și suflet lui Dumnezeu.  

 

BIBLIOGRAFIE:

M.Vulcănescu, Logos şi Eros, Ed.Paideea

Arhim.Sofronie,Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul,Ed.Deisis

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 


Comments are closed.