04.12.2019 – Ieroschimonahul Daniil-Sandu Tudor, chip apologetic și mărturisitor al credinței ortodoxe

Memoria ar trebui să fie creatoare și formatoare. Experiențele care te formează, reconstrucția refelexivă a traseelor parcurse interior, împreună cu structurile de sens pe care orice gânditor le traversează, împlinesc adevăratele idealuri până în cel mai intim detaliu de formă și fond. Nikolai Berdiaev, în cartea sa intitulată ”Cunoașterea de sine, Exercițiul de autobiografie filosofică”, scria despre acest demers interior căutând profunzimea actului de cunoaștere:”La mine, memoria despre viața și calea mea va fi în mod conștient activă, adică va constitui efortul creator al gândirii mele, al cunoșterii mele din ziua de azi. Între faptele vieții mele și cartea referitoare la ele se va interpune actul cunoașterii, care mă interesează cu precădere.” În cadrul grupului de prieteni ai Antimului, de o profundă orientare creștină, întâlnim trăsăturile unui eveniment bine configurat prin calitatea, locul și timpul său. În interiorul bisericii mănăstirii Antimului, loc cu o rezonanță aparte în peisajul interbelic bucureștean, ctitorie a mitropolitului martir-cărturar Antim Ivireanul, spiritualitatea răsăriteană s-a întâlnit într-un mod fericit cu modernitatea intelectuală românească a vremii.

Părintele André Scrima va contura un portret cu nuanțe esențiale acestui grup de prieteni, în care se va referi la poziția”seniorilor”care au constituit centrul de acumulare al grupului: Sandu Tudor- viitorul părinte Daniil, Alexandru Codin Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Pr.Benedict Ghiuș, logicianul Anton Dimitriu, filosoful Constantin Noica, ulterior alăturându-se grupului și părintele Dumitru Stăniloae alături de multe alte nume sonore ale celor care se întruneau la mănăstirea Antim. ”Experiența Antimului a eliberat – vom putea– spune oare a ”golit ”? pe membrii ei de supraponderea ego-urilor prea firești, prea comune, prea personale.” Animatorul grupului, Alexandru Teodorescu, care semna în presa vremii sub pseudonimul Sandu Tudor era la acea vreme un publicist polemic, sub accentele tăioase ale articolelor sale, erau analizate la fel de temerar și temele socio-politice și cele despre sportul aviatic, dar mai ales cele care țineau de credințele religioase. Din interiorul unei familii bine rânduite, la sfârșit de sec.XIX, va țâșni la propriu literalmente, destinul excepțional al celui care va deveni mai târziu monahul Agaton și în final un martir al conștiinței vii a Bisericii Ortodoxe, schimonahul Daniil stareț la acea vreme la Rarău. Plictisit de cursurile Facultății de Filozofie și Litere unde se înscrisese (1919-1920), pleacă de aici și se înscrie la școala de ofițeri ai marinei civile. A devenit ofițer brevetat și a cutreierat la propriu mări și oceane îmbarcat pe navele marinei naționale. După o lungă incursiune de căutări și interogări ale sinelui, cu o sensibilitate febrilă care îl caracteriza hotărăște să facă un drum la muntele Athos, unde va rămâne un timp mai îndelungat. Aici se va produce adevărata sa convertire prin întâlnirea providențială cu părintele ieromonah Antipa Dinescu. Au avut convorbiri îndelungi și ample pe care gazetarul încă la acea vreme Sandu Tudor le transcria imediat în manuscrise riguros datate, pe care le-a păstrat cu mare sfințenie în caietele sale de suflet. O temă de mare importanță, la care a meditat în întreaga sa existență a fost cu privire la Schisma produsă în 1054 considerată de el un ”eveniment dărâmător pentru istoria ulterioară a creștinismului”. Răspunsul consecvent în scris pe care viitorul părinte Daniil l-a păstrat cu grijă deosebită în caietele sale și primit de la părintele Antipa, a fost unul aproape profetic: ”Până ce vremea anatemei aruncată asupra ta de fratele tău va trece, te vei uita pe tine însuți, te vei răstigni pentru el, vei suferi în ceea ce ai tu mai bun-astfel ca la sfârșit lumina de neânchipuit a Învierii să strălucească din nou pentru unul și pentru celălalt”.Astfel mai târziu toate personalitățile Antimului, începând cu centrul grupului laic întru început, Sandu Tudor și până la versantul monastic, inima grupului părintele Benedict Ghiuș,duhovnicul și sfătuitorul spiritual calificat pentru prietenii ce căutau sensuri adânci dumnezeiești în acea perioadă a interbelicuui bucureștean,vor forma ”un cerc de studiu și prietenie spirituală”. Împreună vor dezbate și vor găsi căi noi provocatoare, pline de miez duhovnicesc al binecuvântatei Tradiții a Bisericii Răsăritene vs. modernitatea provocatoare și atee.

Între anii 1945-1948 la sfânta mănăstire Antim s-au desfășurat aceste întâlniri de grup, unde au avut loc lecturi, meditații pe teme ortodoxe, retrageri și vizite pe la mănăstiri, colocvii. Un fapt de extremă importanță pentru identitatea și orientarea grupului de prieteni, îl va da un pelerin rus care provenea din mănăstirea Optina, cu o experiență vastă în rugăciunea isihastă, fugit din Rusia din calea comunismului profanator. În grupul antimian a fost cunoscut cu numele destinului său tragic și spiritual-Ioan cel Străin. Prezența sa harismatică la București între anii 1943-1946, a dăruit grupului un contact direct, cu tradiția contemplativă și i-a cristalizat orientarea. Pentru toți membrii grupului de la Antim ai”Rugului Aprins”, aceasta a fost considerată o” întâlnire fondatoare”. În final, după instalarea puterii comuniste în anul 1958, grupul de la Antim a fost catalogat de noul regim instalat samavolnic în destinele României, ca fiind cu toții dușmani ai noii orânduiri. Membrii lui, au fost unul câte unul înghițiți de universul carceral al infernului temnițelor comuniste care i-a adus aici spre exterminare. Singurul care a scăpat printr-o bursă de studii doctorale în India-Bennares a fost prin voia proniei divine tânărul monah André Scrima.

Părintele Daniil-Sandu Tudor, hărțuit permanent de securitate devine martir al dreptei credințe. A fost arestat în mai multe rânduri, după ce intrase în rândurile cinului monahal și se retrăsese sus în inima Rarăului, spre a dispărea fără urmă în cumplitele temnițe ale Aiudului. Actul oficial al decesului este îmcheiat și datat în data de 17 noiembrie 1962, fără a se ciunoaște până în ziu de azi locul în care trupul său torturat înfiorător a fost înhumat. Părintele Daniil alături de prietenii săi temerari, cu toții căutători ai adevăratei ”filosofii creștine” și a înduhovnicirii vieții personale, stă în profilul mucenicesc al destinului său, alături de marii apologeți și mărturisitori ai veacurilor de prigoană îndreptate împotriva Adevărului Întrupat.

 

BIBLIOGRAFIE:

Anca Manolescu,Modelul Antim,modelul Păltiniș,Ed.Humanitas,2015

André Scrima,Timpul Rugului Aprins-Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană,Ed.Humanitas, 1996

Răzvan Codrescu,Cartea Mărturisitorilor,Ed.Rost și Fundația Sfinții Închsorilor

Nikolai Berdiaev,Cunoașterea de sine,Ed.Humanitas,1998

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc


Comments are closed.