05.04.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST – A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”       

                                                                                                                       (Mc 9,24)

 

Frați creștini,

Duminica a patra a Sfântului și marelui Post este un popas duhovnicesc de mare importanță pentru noi, mai ales în timpurile grele pe care le trăim cu toții astăzi. Evanghelia zilei ne amintește de vindecarea fiului lunatic, un tânăr demonizat care este adus la Mântuitorul de către tatăl său. Minunea săvârșită de Mântuitorul este dublă: vindecă mai întâi necredința, apoi vindecă suferința. Cazul fiului lunatic este unul atipic; tatăl tânărului nu vine la Mântuitorul cu conștiința că Iisus Hristos are putere și că poate să îl vindece, ci vine din pricina disperării, după ce a încercat și în alte părți leacuri, ba mai înainte fusese și la Sfinții Apostoli. Tatăl acestui tânăr din Evanghelie auzise probabil de minunile Domnului, dar nu era foarte încrezător, căci zice: „Dar de poți ceva ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” El închipuie pe omul care caută salvarea în alte părți, cheltuindu-și banii și energia, iar mai apoi vine și spre Dumnezeu, nu prea încrezător, căci își pierde speranța și răbdarea în cele prin care a trecut. Domnul Hristos nu îi vindecă fiul direct, ci vindecă întâi necredința tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” Cuvântul Domnului nostru îl îndeamnă pe tatăl tânărului bolnav să creadă, întrucât pentru cel ce are credință, totul este posibil. Dar nu îi zice direct: „Crezi!”, ci „de poți crede”, întrucât lucrarea ce urma să o săvârșească Domnul era foarte mare. Tatăl din Evanghelie își dă seama că fără credință nimic nu poate să se întâmple, dar înțelege și cuvântul Domnului de poți crede, pentru aceasta spune: „Cred Doamne, ajută necredinței mele.” De poți crede și cred, Doamne, ajută necredinței mele sunt două lucruri care stau într-o perfectă relaționare: Hristos îi spune că fiul său poate fi vindecat dacă are credință, dar el nu avea credința într-o astfel de minune mare. El își cunoaște în clipa aceea necredința sau puținătatea credinței, dar înțelege că Cel ce îi vorbește este Adevăratul Dumnezeu, de aceea, mărturisindu-și necredința, spune cu tărie: Cred! Iar Hristos, pentru că a văzut picătura de credință în inima tatălui îi vindecă fiul, însă mai întâi îl supune pe tatăl la încă o probă a credinței. Izgonind duhul necurat din tânărul lunatic, acesta din urmă a căzut lat la pământ, încât toți ziceau că a murit. Tatăl însă auzise cuvântul Domnului despre credință, de aceea nu murmura nimic împotriva lui Hristos, ci aștepta să vadă lucrarea Domnului. Hristos îl apucă pe tânăr de mână și îl ridică în picioare, adeverind în fața tuturor puterea Sa dumnezeiască. Întrebat fiind de ucenicii Săi de ce ei nu au putut să izgonească demonul, Mântuitorul le-a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și post.” Astfel, Hristos întărește lucrarea rugăciunii și a postului în viața noastră.

Iubiți credincioși, tot în această duminică facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acest mare sfânt cuvios al Bisericii creștine s-a nevoit la Muntele Sinai iar apoi s-a retras în pustie pentru a duce o viață de nevoință mai bună. El ne-a lăsat o carte de mare însemnătate, numită „Scara”, fiind alcătuită din treizeci de capitole, întocmai cu anii pământești ai Mântuitorului înainte de propovăduire, cele treizeci de capitole fiind totodată și trepte ale urcușului duhovnicesc. Frumusețea acestei cărți este greu de rezumat în câteva cuvinte, de aceea vom extrage câteva învățături despre credință și dragoste, în acord cu tema evangheliei zilei. Despre chemarea Domnului, Sfântul Ioan Spune: „Dacă ne-ar chema un rege pământesc și ar voi să-l slujim ostenindu-ne pentru dânsul, nu întârziem și nu invocăm pretexte, ci părăsim toate și cu osârdie alergăm la dânsul. Să luăm aminte la noi înșine ca nu cumva Împăratul împăraților, Domnul Domnilor și Dumnezeul dumnezeilor chemându-ne pe noi în această cerească oștire, să I ne sustragem din teamă și lenevie și astfel la judecata cea mare să nu putem găsi vreo scuză.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Învierea, 2013, p. 100) Sfântul Ioan arată că oricine vrea să slujească Domnului, trebuie să își dezlege sufletul de bogăția materială și să se ostenească pentru comoara cerească. Cel care aude cuvântul Domnului și vede cum a petrecut El, dar încă își cheltuie zilele numai cu gândul la prosperitate, fără să se roage sau să dea milostenie, acela este legat în lanțuri și, deși poate să meargă, mersul lui este greu, împiedicat și se poate răni. Starea de nepăsare față de bunuri se desăvârșește atunci când nu suntem întristați de pierderea lor: „Cel ce se socotește pe sine a nu fi tentat de nimic și totuși se întristează când se află lipsit de ceva, un astfel de om s-a înșelat pe sine cu desăvârșire” (Scara, p. 105). Despre credință, Sfântul Ioan spune că „poate să facă și să zidească toate”, iar despre dragoste că este „lepădarea oricărui gând potrivnic față de aproapele nostru” (Scara, p. 337). De aceea, iubiți credincioși, cu rugăciunile Sfântului Ioan și ale tuturor sfinților, să urcăm treaptă cu treaptă pe calea duhovnicească, având credința că Dumnezeu poate să alunge orice suferință din viața noastră. Amin.

 

Pr. Adrian Constantin Singureanu


Atasate la articol:


revista05.04