12.05.2020 – ÎN CINE TREBUIE SĂ AVEM NĂDEJDEA?

† IPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

  

Cea de-a 4-a duminică după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-a aşezat înainte o minune săvârşită de Mântuitorul cu un om bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea sau locul de spălare a jertfelor din Ierusalim, cu numele evreiesc Vitezda (Ioan 5, 1-15). Este vorba despre o tămăduire, o însănătoşire miraculoasă a unui om, iar faptul că această Evanghelie a fost rânduită de Biserică spre a fi citită după Învierea Domnului, când ne sunt relatate multe alte asemenea fapte minunate, ne încredinţează că Învierea Domnului a avut loc pentru vindecarea noastră de boală, de stricăciune, de suferinţă şi de moarte.

Sfântul Evanghelist Ioan ne face să înţelegem că, în acele timpuri, Dumnezeu era prezent de­seori în viaţa poporului iudeu. Venirea îngerului la scăldătoare consemnează prezenţa lui Dumnezeu pentru oamenii bolnavi. În cazul de faţă, vindecarea era condiţionată de rugăciune, priveghere, răbdare şi îndemânare, pentru că numai cel care intra primul în apă se vindeca. În plus, lângă cel bolnav trebuiau să fie şi nişte însoţitori care să-l aducă şi să încerce să-l arunce primul în apă. Ni se înfăţişează o stare de aşteptare încordată la maximum a celor care aşteptau aici plini de speranţă. Mai ales că nu ni se spune că îngerul ar fi venit la un anumit interval de timp, ci din contră, venea „din când în când”, adică uneori venea mai des, alteori mai rar, fără să fie o rânduială strictă a venirii lui. Oamenii aveau astfel o anumită pregătire în aşteptarea lui Dumnezeu, în aşteptarea binelui, în aşteptarea vindecării. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest sens că „în multe feluri şi în multe chipuri” Dumnezeu S-a descoperit în lume şi a „grăit prin proroci” (cf. Romani 1, 1-2). El S-a descoperit la această scăldătoare ca Acela care vine pentru a vindeca, care este aşteptat să ridice toată boala şi toată suferinţa. E adevărat că, vorbind de timpul dinaintea Învierii Mântuitorului, numai unul se vindeca, ceea ce înseamnă că această vindecare reprezenta numai o făclie aprinsă din lumina ce avea să vină prin sosirea Fiului lui Dumnezeu în lume.

O aşteptare de 38 de ani în suferinţă

Pe malul lacului de la Vitezda se afla şi unul care nu avea pe nimeni şi aştepta de multă vreme, de 38 de ani. Uneori, o asemenea aşteptare, mai ales atunci când suntem bolnavi, face să ne pierdem răbdarea, să ne pierdem speranţa. Cei care au puţină credinţă sau deloc îşi cer chiar moartea. Iată însă că acest bolnav aştepta cu răbdare. Cu pocăinţă şi cu smerenie. El văzuse fără îndoială, în cei 38 de ani de aşteptare, de multe ori îngerul pogorându-se deasupra apei. Dar, neavând putere şi nici pe cineva care să-l împingă în apă, a rămas pe loc fără putinţă de vindecare. I-a văzut pe alţii vindecaţi, plecând bucuroşi la casele lor, împreună cu însoţitorii. A văzut şi a înţeles multe, de aceea nu a renunţat să lupte, nu a acceptat boala ca pe o fatalitate, şi în felul acesta suferinţa lui se face pilduitoare pentru orice om. O suferinţă care ne învaţă să nu credem că atunci când suntem la necaz şi nevoi Dumnezeu ne-a părăsit. Dimpotrivă, ne învaţă să fim mai răbdători, mai rezistenţi decât boala şi dacă sufletul nostru se întăreşte, cu adevărat am câştigat vindecarea trupului şi a sufletului. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul Se arată lângă cel bolnav. Sfântul Evanghelist nu descrie drumul făcut de Hristos până la cel bolnav, ci el prezintă scăldătoarea, pe cel bolnav şi, deodată, Îl prezintă pe Domnul aşezat lângă cel suferind, ca şi când ar fi fost acolo dintotdeauna. El Se face văzut numai atunci când ochii bolnavului s-au curăţit. Acest lucru înseamnă că, de multe ori, în boala noastră, păcatul ne orbeşte şi nu-L mai vedem pe Dumnezeu. „Doamne, nu am om!”

Dumnezeu este prezent permanent în viaţa noastră, pentru că El nu poate părăsi vreodată creaţia Sa. Chiar şi atunci când suntem păcătoşi, aşteaptă până în ultimul moment al vieţii noastre ca să ne îndreptăm, să ne întoarcem la credinţa cea adevărată. Şi în cazul de faţă, Mântuitorul era lângă cel bolnav dintotdeauna, dar abia după 38 de ani bolnavul devine capabil să-L primească. Ca un răsărit de soare, aşa cum dispare întunericul şi apare ziua, aşa apar şi razele binefăcătoare ale vindecării. Atunci Mântuitorul întreabă: „Vrei să te faci ­sănătos?” Bolnavul răspunde ­într-un mod surprinzător: „Doamne, nu am om!” Iată că aici este pusă în evidenţă starea de atunci a societăţii. Toţi cunoşteau greutatea bolii, ce înseamnă suferinţa şi aşteptarea vindecării, dar de îndată ce se vindecau plecau repede la casele lor, fără să le pese de ceilalţi. În felul acesta, bolnavul a rămas marginalizat, trist şi singur.

Hristos – „Îngerul Sfatului celui Mare”

Ne mai spune ceva Evanghelia, că, prin această imagine, până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, omenirea era singură, tristă, bolnavă şi uitată. Zăcea pe patul ei de suferinţă, pe patul morţii. Iar de data aceasta nu mai vine îngerul să tulbure apa, ci este chiar El, „Îngerul Sfatului celui Mare”, cum Îl descrie Sfânta Scriptură, trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Într-una din cântările de la slujba Vecerniei, la cuvântul bolnavului „Doamne, nu am om!”, Mântuitorul îi răspunde: „Eu sunt omul! Eu sunt Cel care ridic suferinţa şi păcatul lumii”. Dacă boala este efect al păcatului, dintr-odată apar speranţa şi bucuria vindecării. Dacă în momentul acela reuşim să ne detaşăm de boală şi să o considerăm ca un rezultat al păcatului nostru, din momentul acela apar primele manifestări, simptome cum se numesc în medicină, ale vindecării.

Din perspectiva fizicii moderne, omul este un câmp energetic. Suntem însă energii personalizate. Nu suntem energii risipite în cosmos, precum elementele ­fizice ale acestei lumi, deşi şi acestea au conţinutul lor ontologic. Nimeni nu se transformă dintr-un lucru în altul, cum afirmă teoria evoluţionismului. Nu te poţi transforma din ceva în alt­ceva, ci rămâi aşa cum te-a făcut Dumnezeu. Ca mine, ca tine nu mai există nimeni în lumea asta. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a Se repeta, El nu Se repetă niciodată, pentru că altfel Dumnezeu ar fi mărginit. Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte, individual, unic şi irepetabil.

Suntem pe calea binelui atâta vreme cât păstrăm legătura cu sursa de energie a binelui, prin rugăciune, prin Sfânta Euharis­tie, prin Sfânta Liturghie. Când citeşti ceva duhovnicesc, când citeşti în Sfânta Scriptură, cuvântul însuşi, ca şi lumina, te cuprinde şi simţi această putere liniştitoare care creşte, te întăreşte şi intri într-o stare de bine, depărtând tot ceea ce este rău ­şi tulburent în viaţa ta. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu care ­se revarsă în noi prin harul ­Sfântului Duh, când încercăm şi noi să urcăm spre El. De foarte multe ori, această energie din noi, prin grijile lumeşti, prin păcate şi patimi, se răstoarnă, îndreptându-se nu spre lumină, ci spre întuneric. Aceasta se întâmplă pentru că în josul existenţei noastre se află întunericul, păcatul ce lasă urme adânci în viaţa şi existenţa noastră.

Când vine Mântuitorul Hristos în viaţa noastră, tot întunericul, toată răceala şi suferinţa se îndepărtează. Căci numai atunci când Lumina intră în cameră, noi, cei bolnavi, putem să desluşim forma şi conţinutul ei, împărtăşindu-ne de binecuvântare şi vindecare.

în Ziarul Lumina, 12 mai 2020

 


Atasate la articol:


in-cine-trebuie-sa-avem-nadejdea-144573