25.07.2014 – Tratarea maladiilor psihice în Ţările Române


În tradiţia ortodoxă, boala psihică a fost tratată dintotdeauna sub cele două aspecte ale ei: medicală şi duhovnicească. Parcursul înţelegerii concrete asupra acestei realităţi din viaţa Bisericii a generat numeroase controverse şi discuţii, mai mult sau mai puţin folositoare în identificarea soluţiilor de prevenire şi tratare a acestei maladii.

Cu o pregătire filosofică şi medicală mult mai avansată ca estul ortodox, latura spirituală a medicinei occidentale de factură psihologică s-a conturat, încă din Evul Mediu, pe opiniile scrise de doi călugări dominicani, Jacob Sprenger şi Heinrich Kramer. Manualul întocmit de aceştia, „Maleus Maleficarum“ (Ciocanul răufăcătorilor – scris în 1486), a fost indispensabil în perioada inchiziţiei pentru identificarea vrăjitoarelor şi a  ereticilor. Tot aici se găseau şi cazurile bolnavilor cu afecţiuni psihice. Din acest punct de vedere, amintita lucrare ar putea fi socotită în rândul primelor manuale de psihologie din acest spaţiu. De multe ori, sub aceste considerente, bolnavul mintal era socotit ca posedat de demon, motiv pentru care era şi aşezat în rândul celor care sufereau pentru acest lucru.

Consemnări despre bolnavii psihic în Ţările Române

În Ţările Române, grija faţă de bolnavul psihic a fost aşezată întotdeauna sub semnul milei creştine. Atât în pravila domnitorului Matei Basarab (1580-1654) din Ţara Românească, unde găsim capitolul „Semnele nebuniei“, cât şi în Moldova, în pravila lui Vasile Lupu (1595-1661), care avea capitolul „Despre giudeţul nebunilor“, se arată că dacă vraciul (medicul) a spus că cineva este bolnav mintal, apoi el să nu fie pedepsit, pentru că pedeapsa de a fi nebun îi este de ajuns. Opinia medicală era considerată aici „mai tare ca orice mărturie“, întrucât vraciul „cunoştea mai bine decât judecătorul“ cele ce se puteau întâmpla celui bolnav cu mintea. Pe de altă parte, răufăcătorii alienaţi (care nu erau consideraţi criminali) trebuiau examinaţi din punct de vedere medical, „nu pentru a fi pedepsiţi, nici pentru a fi puşi în libertate, ci supravegheaţi în mod continuu“. Aceste prevederi legislative se bazau se pare pe legi cu conţinut similar, date în timpul domniilor lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Mihai Viteazul (1593-1601).

Terapia sfintelor slujbe

Din puţinele informaţii ce ne-au parvenit din perioada medievală, arhivele româneşti fiind distruse în urma numeroaselor invazii străine (o parte din arhivele Moldovei au fost distruse la mijlocul secolului al XVI-lea în timpul invaziei cazacilor), ştim că asistenţa bolnavilor psihic era legată de aşezămintele mănăstireşti, scopul fiind în primă instanţă izolarea de societate în scopul unui tratament corespunzător. La baza metodelor de tratare stătea de fiecare dată practica liturgică a Bisericii, bazată pe săvârşirea de slujbe tămăduitoare în folosul celui bolnav. Primirea constantă a Sfintelor Taine, postul sau rugăciunea, impunerea unui regim de igienă fizică şi morală şi mai apoi reintegrarea într-o comunitate au definit latura umană a tratamentului medical propriu-zis. Despre aceasta vorbeşte şi călugărul iezuit Marcus Bandinus, care, vizitând aşezăminte mănăstireşti din Moldova, pe la anii 1600, a rămas impresionat de rezultatele bune obţinute în tratamentul bolnavilor psihic, prin folosirea „mijloacelor terapeutice blânde“.

Primele ospicii, sub egida Bisericii

Primul spital public de psihiatrie de pe teritoriul ţării noastre a funcţionat, între 1619 şi 1641, la Suceava, fiind ctitorit de Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca. Mai târziu, aproape toate obştile mănăstirilor româneşti s-au pus în slujba bolnavilor, prin îngrijirea acestora în cunoscutele bolniţe. La Iaşi, ospiciul de la Mănăstirea Golia din 1653 a revoluţionat metodele de tratare a bolnavilor psihic. Activitate sa în această direcţie s-a păstrat până la finele secolului al XIX-lea, când pacienţii au fost transferaţi la Socola. Mai mult, trebuie ştiut că, din 1546, la Golia se afla o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care l-a vindecat pe Ştefăniţă-Vodă. Un alt ospiciu pentru bolnavii psihic a mai fost înfiinţat şi la Mănăstirea Neamţ, unde, spune tradiţia, erau o bolniţă a bătrânilor şi separat de aceasta chilii pentru mireni parte bărbătească cu felurite neputinţe.

În Ţara Românească, în anul 1765, banul Constantin Năsturel a făcut câteva chilii lângă Mănăstirea „Sfânta Vineri“ din Bucureşti cu scopul de a adăposti bolnavi psihic „nefurioşi“. La Mănăstirea Sărindar era de asemenea un ospiciu pentru bolnavi agresivi. Datorită numărului mare al acestora, domnitorul Nicolae Mavrogheni a hotărât ca vieţuitorii mănăstirii să fie mutaţi în altă parte, locul de aici rămânând excusiv pentru cei în suferinţă. După o cartografie din 1823, la Mănăstirea Sărindar existau „14 camere situate la dreapta şi stânga clopotniţei“, toate folosite pentru bolnavi psihic, acestea funcţionând până la sfârşitul deceniului al treilea din secolul XIX, când beneficiarii au fost transferaţi la Mănăstirea Negoeşti.

Ospiciul de la Malamuc

La 28 iunie 1838, în jurnalul „Departamentul Credinţei“ apare hotărârea domnească a lui Al. Ghica ce stipula „primirea şi ţinerea smintiţilor din Valahia Mare la Schitul Malamuc… unde se află trimişi şi cerşetorii“ (cf. Ioana Cristache Panait, „Consideraţii documentare asupra asistenţei bolilor nervoase la Bucureşti în prima jumătate a secolului XIX“, în Materiale de istorie şi muzeografie, Bucureşti, 1964, p. 370). Cu timpul însă, ospiciul devenind neîncăpător din cauza afluxului mare de bolnavi şi de cerşetori, se înfiinţează în mănăstirea bucureşteană Mărcuţa un nou azil, unde numărul celor internaţi oscila între 26 şi 35. În anul 1840, documentele atestă aici activitatea doctorului Nicolae Gănescu, „plătit cu 500 lei pe lună din Eforia Spitalelor care îngrijea şi pe cei 60 de cerşetori aflaţi acolo“ (Victor Gomoiu – „Din istoria Mărcuţei“).

Ospiciul de la Mărcuţa a funcţionat aproape 100 de ani, împreună cu un alt azil al sărmanilor. O inscripţie de pe un perete dintr-o încăpere a mănăstirii aminteşte de trista şedere pentru o scurtă perioadă a lui Mihai Eminescu, înainte de a fi mutat în sanatoriul particular al doctorului Şuţu.

Tradiţia tratării bolnavilor în mănăstiri a continuat până în prima parte a secolului al XIX-lea, când locul chiliilor a fost luat treptat de saloanele sanatoriilor, acest lucru fiind decretat de Legea din 11 decembrie 1838. Chiar şi aşa, primul spital de psihiatrie din ţară a fost tot la Mărcuţa, sub coordonarea medicului Nicolae Gănescu.

Ospiciul Bisericii „Madona Dudu“ din Craiova

În Oltenia, la 1789 ia fiinţă Ospiciul „Madona Dudu“ în Craiova, consemnat prin hrisovul domnitorului Alexandru Ipsilanti din 18 martie 1778, care menţiona existenţa unor chilii pe lângă biserica ce adăpostea bolnavii. Din hrisovul domnitorului Caragea, de la 1813, reiese că bolnavii primeau aici odihnă şi hrană din veniturile bisericii. În 1879, la Biserica „Madona“ a funcţionat un ospiciu medical cu program regulat, al cărui medic era plătit din veniturile bisericii. În 1892, epitropia bisericii a ridicat pe strada Amaradia un sanatoriu modern. Astăzi, în vechea clădire a sanatoriului funcţionează Colegiul Naţional „Gheorghe Chiţu“, fostul liceu pedagogic. (Pr. Tinel Florin Dudau, capelan al Spitalului de Psihiatrie din Poiana Mare, judeţul Dolj, dr. Pătru Cristian, medic psihiatru la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare)



Atasate la articol:


Tratarea maladiilor psihice în Ţările Române


Comments are closed.