Omul este o fiinţă religioasă pentru că Dumnezeu l-a creat astfel, omul va fi mereu un privitor către cele înalte deoarece acest lucru este parte din el. Fiinţa umană se naşte cu ideea de Dumnezeu, iar acest germene trebuie ingrijit de aşa natură încât fiecare dintre noi să ajungem la atingerea scopului final al vieţii noastre, mântuirea proprie si preamărirea lui Dumnezeu. Setea de Dumnezeu, de cele duhovniceşti, o avem cu toţii de la naştere după cum ne spune şi profetul David „în ce chip doreşte cerbul ivoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu, pe Tine Dumnezeule”(Psalmul 41,1), dând glas, parcă, sentimentelor care ne încearcă pe fiecare în anumite momente ale vieţii. Cu toţii ajungem la vârsta marilor întrebări existeţiale, când încercăm să ne lămurim cine suntem, cum am aprărut, care este rolul nostru in această lume, cum a luat naştere lumea, există sau nu Dumnezeu, cine este Dumnezeu, etc. Atunci este mometul marii transformari interioare, clipa în care incepem să medităm, să contemplăm, când incercăm să ne potolim această sete după spiritual, după mistic, după cele duhovniceşti, însă ceea ce este improtant este ca noi sa nu o facem cu surogate ale lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie în aceste momente de răspunsuri clare, de imprementarea unor principii si idei solide si sănătoase, avem nevoie de modele adevărate pe care le găsim în Biserică.Suntem nişte aventurieri plini de elan care se aruncă cu pieptul dezvelit in vâltoarea vieţii, inconştienţi că mai devreme sau mai târziu vom claca cu siguranţă. Biserica este cea care ne aruncă colacul de salvare si ne trage din marea vieţii cea înviforată spre limanul cel lin al regăsirii de sine, al dobândirii păcii interioare, al descoperii lui Dumnezeu si al rostului fiecăruia in această lume. Biserica este acel laborator al transformării spirituale, vectorul dezvoltării duhovniceşti pentru ca acolo găsim izvorul cel de viaţă dătător din care ne putem potoli setea, acolo il găsim pe Hristos :”dacă însetează cineva, să vină la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”(Ioan 7, 37-38) pentru că „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta in veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgătoare spre viaţă veşnică.”(Ioan 4,14).
Setea de Dumnezeu l-a caracterizat pe om incă din cele mai vechi timpuri, ceea ce a dus la o continuă alergare a acestuia după cele duhovniceşti, reuşind astfel să ajungă la viaţa de sfinţenie sau desăvarşirea morala la care a fost invitat de către Yahweh să participe incă din perioada veterotestamentară „fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt”(Levitic 11,45). Noul Testament vine si eu cu aceeaşi poruncă „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”(Matei 5,48), la care se adaugă si îndemnurile pentru o viaţă cu adevărat creştină, cu precizarea că acum omul are harul divin recâştigat de Mântuitorul Histos prin întruparea şi jertfa Sa de pe cruce.
Omul are „un fond moral ancestral nativ… omul are sădit in sine înclinaţia spre ceea ce este bun, spre împlinirea virtuţilor morale… in sufletul omului s-a sădit o bogăţie de valenţe divine…şi anume sentimentul religios sau simţul sacrului, credinţa religioasă, capacitatea de a întreţine legatura cu Dumnezeu, de unde si expresia ca omul este capabil să săvârseasca lucruri dumnezeşti (Homo capax divini)” ( Arhim. Prof. Vasile Prescure apud. Ignatie Monahul în Viaţa monahală în texte alese, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006, p.6) fapt pentru care Dumnezeu i-a lăsat două căi pentru dobândirea mântuirii sufletului: împlinirea poruncilor divine, prin care se dobăndeşte mântuirea sufletului şi sfaturile evanghelice prin care se realizează desăvărsirea morală şi implicit mântuirea. Punerea în practică a acestor sfaturi evanghelice a dus la naşterea monahismului, căci ele stau la baza voturilor monahale (săracie de bunăvoie, feciorie sau castitate şi ascultare neconditionată). Au existat unii oamneni, care simţind în inima lor o chemare divină de a sluji lui Dumnezeu, au lăsat totul în urmă, s-au lepădat de sine si de orice ar putea fi considerat un obstacol in calea urcuşului spre desăvârşire şi au îmbrăţişat viaţa monahală.
Monahismul este un mod de viaţa îmbrăţişat de anumiţi oameni din dorinţa de a-şi consacra viaţa rugaciunii, ascezei şi contemplaţiei şi pentru a avea condiţii propice realizarii acestora, s-au retras în locuri unde trăiau singuratici, în retragere totală, solitară, trăind ca eremiţi sau in viaţa de obşte în chinovii.Retragerea din scena vieţii cotidiene, din tumultul lumii şi angajarea într-o trăire în singurătate presupune izbucnirea unui „război nevăzut” ce se da în sufletul omenesc între puterile cereşti şi cele ale iadului. Omul duce o luptă continuă cu sine însuşi, cu propriile patimi, care trebuie înlocuite cu virtuţile, o încercare continuă de dobândire şi păstrare a Duhului Sfânt (Sfântul Serafim de Sarov) căci numai aşa poate lua naştere omul cel nou, omul harului care va lua locul vechiului om, cel al păcatului. Printr-o viaţă de nevoinţe, monahii au atins trepte de desăvârşire morală sau sfinţenie, au ieşit invingători din această luptă şi vieţile lor sunt adevărate pilde de urmat, iar scrierile acestora cu un adânc conţinut duhovnicesc sunt călăuze şi făclii de lumină spirituala pentru cei ce doresc să dobândescă propria mântuire (Ibidem., p.11).
Lucrarea de faţa îşi propune să expună acest mod de viaţa numit monahism, să treacă in revista căteva idei lansate de-a lungul timpului in ceea ce priveste originile monahismului, apoi se va pune accentul pe monahismul egiptean cu o prezentare generală despre Părinţii deşertului, trecându-se încet spre cel mai de seama reprezentant al acestuia, persoana in jurul căreia gravitează literatura despre monahismul egiptean, promotorul vieţii anahoretice, Sfântul Antonie cel Mare. Se va analiza viaţa acestuia, învăţăturile lui desprinse din apoftegme precum si o mică comparaţie între Antonie cel simplu prezentat de Sfântul Atanasie si Antonie filozoful din Filocalie.
(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)